Povestiri din vacanță – Oameni utili societații

Dacă ai intrat vreodată pe profilul meu de facebook, probabil ai observat că locuiesc în Danemarca. Studiez aici de doi ani și sunt pe deplin mulțumit de modul in care am evoluat de la venirea mea în această țară. Aici am învățat ce înseamnă sa fii cu adevărat independent, cum să îmi gestionez banii, cum stă treaba cu plătitul facturilor… e.t.c. Sunt fericit că trăiesc într-o societate moderna și civilizată. Nu am probleme cu apa caldă sau cu transportul in comun și am renunțat de mult la frica de a fi jefuit sau de a ieși bătut din vreun club.

Cu toate acestea, îmi lipsesc oamenii de acasă, așa că de două ori pe an, vin in România. E greu să te dezobișnuiești de lucrurile cu care ai fost învățat 21 de ani. 

Înainte să plec, am decis că voi sta o lună și că voi încerca să trăiesc noi experiențe. Zis și făcut! Am împărțit vacanța in 3 etape.

Prima săptămână am petrecut-o exclusiv cu prietenii din Cluj-Napoca, prin mai toate barurile și cluburile posibile. A fost exact așa cum m-am așteptat.

A doua etapă a durat o săptămână și s-a petrecut la Suceava. Aici urma să se căsătorească un bun prieten, într-o frumoasă zi de Duminică. Desigur că mi-am vizitat și familia, de care îmi era foarte dor. Aici am realizat un lucru cel puțin ciudat. Deși nu am mai fost acasă de un an, totul părea neschimbat. Și mă refer atât la topicurile abordate în discuții, cât și la planurile și aspirațiile celor din jur. Dar probabil că asta a fost o analiză subiectivā. În fine, să revenim!

La Suceava, toți prietenii mei vor să se căsătorească, iar ăsta mi s-a părut un lucru cel puțin  ciudat. Majoritatea au între 21 și 28 de ani. Dar cine sunt eu să dau sfaturi despre dragoste și căsătorie? (Eu nu reușesc sa mențin o relație mai mult de doua luni…)  Printre acești prieteni mai sunt ăia, care visează cu ochii deschiși să devină milionari fără efort. Aici chiar mă bag un pic in subiect!

Am aproape 4 ani de când muncesc din greu pentru banii mei. In toți acești ani, am lucrat ca un rob și pentru 800 de lei pe lună, dar și pentru 12000. Am învățat cât de greu sau de ușor se fac aceștia. Să nu mă înțelegeți greșit, încurajez pe toată lumea să viseze, dar nu suport să îmi povestești de milioane, când tu nu ai produs un leu în viața ta. Să continuăm! Experiența de la Suceava, a fost o dezamăgire totală. M-am bucurat nespus de mult să îmi revăd prietenii și familia, dar nu am învățat nimic nou din păcate.

Cu două săptămâni rămase din mult așteptata mea vacanță, am plecat spre orașul meu preferat, Cluj-Napoca. Am decis să folosesc acest timp rămas, învățând despre două lumi cu care nu am interacționat prea mult până în prezent. Lumea copiilor răsfățați și lumea oamenilor săraci. Buun…

Prima săptămână am petrecut-o prin mai toate restaurantele și terasele exclusiviste din Cluj. Am întâlnit oameni foarte interesanți cu care am vorbit despre business și marketing în general. Desigur, am întâlnit și femei „trofeu” cum le spun eu. Femei extrem de frumoase și îngrijite, dar cam atât. (În rest, plictisitoare) A fost o experiență interesantă și costisitoare, din care am învățat faptul că lumea lor e la fel de monotonă ca a noastră. Singurele diferențe ar fi că mâncarea e mai arătoasă, băutura e mai fină, iar oamenii miros mai bine.

A doua săptămână a fost un pic mai dificilă. Am vrut să cunosc cât mai mulți oameni ai străzii. Aici mi-a fost un pic frică să interacționez deoarece majoritatea doar profitau de mine cât de mult se putea. Dar am întâlnit doi oameni extraordinari despre care vreau să vă povestesc.

Domnul Tinu:

Pe domul Tinu l-am întâlnit la piața Mărăști, cântând la muzicuță. M-am oprit instant, i-am oferit ceva bani și l-am întrebat dacă pot să stau cu el zece minute. Omul părea foarte obosit și amărât. Am mers până la magazin și am luat o sticlă de apă și ceva de mâncare. Ușor, ușor am reușit să ii câștig încrederea și am ajuns să vorbim ca doi prieteni. 

Tinu era destul de neîngrijit iar majoritatea oamenilor îl evitau pe cat de mult posibil, în ciuda faptului ca acesta cânta foarte frumos. Atunci mi-a venit ideea, împins de trecutul meu în marketing.

-Domnul Tinu! Hai să mergem să vă tundem undeva!

– Serios domnul Alex? Nu m-am mai tuns de câteva luni. (Asta era perfect vizibil).

-Sigur! Hai să mergem  aici lângă, sunt niște băieți la care mă tund și eu.

-Dumnezeu să vă ajute domnul Alex!  (Sigur că da…. Dumnezeu…)

Am mers la un salon din apropiere, unde obișnuiesc să mă tund de fiecare dată când vin pe la Cluj. Inițial băieții au fost sceptici, întrucât nu își puteau strica brandul, tunzând oameni ai străzii. (De parca toți am fi cine știe ce zei ai curățeniei) Dar în fine.

L-au spălat și tuns pe Tinu, iar când au terminat, acesta părea un alt om. Dar nu era tocmai totul perfect. În timpul în care am așteptat, mi-a încolțit în cap ideea de a petrece cu acest om, o zi de neuitat (atât pentru mine cât și pentru el). După tuns, am mers împreună la apartamentul în care locuiam și l-am pus pe acesta să facă duș, să folosească deodorant și să îmbrace niște haine de ale mele. A durat în jur de o oră toată tărășenia, timp în care am făcut și eu un duș și m-am îmbrăcat. Urma să mergem să mâncăm, întrucât eram amândoi lihniți.

Am luat un taxi, care ne-a dus până în fața magazinului Central, după care am urcat la Klaussen Burgers. Era o după-amiază însorită așa că nu puteam evita  acea priveliște inedită, pe care localul o oferă. Au urmat două șocuri pentru mine. Primul a fost atunci când Tinu a văzut priveliștea, și s-a minunat timp de zece minute de frumusețea orașului, văzut de sus. Iar cel de-al doi-lea șoc a fost atunci când am aflat că acesta nu știe să citească. Cum căcat este posibil ca in anul 2017, încă să existe oameni care nu știu să citească? (ONU, nu mai consideră de multă vreme scrisul și cititul, ca fiind minimum de educație) Revenim.

Ne-am ghiftuit amândoi, după care am purtat o discuție despre cum a învățat el să cânte la muzicuță. Mi-era clar că nu a citit în viața lui vreo partitură, sau că ar fi urmat vreo școală de arte. A învățat să cânte din plictiseală, în timp ce era cioban. Destul de interesant, ținând cont de faptul că eu sunt afon, indiferent de instrumentul pe care l-aș ține în mână. Din vorbă în vorbă, acesta mi-a zis că nu poate să cânte tot ce și-ar dori, deoarece muzicuța e înfundată în unele părți.

-Nicio problemă, domnul Tinu! Eu sunt aici să fac din această zi, una de neuitat. (Vocea mea interioară)

Am mers la un magazin care vinde instrumente muzicale, de unde am cumpărat o muzicuță profesională. Acela a fost momentul în care am văzut pentru prima oara, după mulți ani, ce înseamnă să te bucuri cu adevărat de un obiect. Tinu a luat muzicuța cu lacrimi în ochi, după care a țopăit într-un picior, asemeni unui copil. A urmat o prestație în stradă, încununată cu lacrimi de bucurie din ambele părți.

Am reușit să salvez câteva secunde și pentru voi!

Ziua s-a încheiat cu o discuție lungă despre viață, având ca protagoniști un băiat flămând de informație, care nu a cunoscut niciodată disperarea în forma ei pură, și un om sătul de amar și de vise care depășesc cu greu pragul bucătăriei.

Am promis că data viitoare, o să îl vizitez, oriunde ar fi. Am schimbat și numerele de telefon. L-am sunat acum două zile, nu vă faceți griji! E tot la piața Mărăști, așteptând oameni care să renunțe la snobism pentru un minut, și să-i asculte povestea în schimbul unui sandwich.

Dar am spus că există două persoane impresionante, iar în continuare o să vorbim despre:

Doamna Iustina

Această femeie își face veacul în fața magazinului Sora, chiar lângă intrarea principală. Am dat peste ea într-o după-amiază, în care mă îndreptam grăbit să savurez un schnitzel tortilla de la Rosa #bestintown. Desigur că am luat două. Bătrânica mi-a atras atenția din prima clipă. După cum mă obișnuisem deja, nimeni nu îți oferă ceva, fără să îi câștigi in primul rând încrederea. M-am îndreptat cu mâncarea spre ea și am rugat-o dacă putem să mâncăm împreună.

Desigur că a acceptat și așa am ajuns să petrecem în jur de cinci ore împreună. Eu stând pe pavele, iar ea pe o bordură. În tot acest timp m-am asigurat că șederea noastră va fi una plăcută și am cumpărat tot ce era necesar.

Doamna Iustina se face utilă societății vânzând flori, pe care le crește în apartament. Face acest lucru de 17 ani. Din banii adunați, reușește cumva să plătească cheltuielile apartamentului în care locuiește, să cumpere pastilele necesare ei și soțului ei, paralizat la pat, și totodată să și mănânce. Acest lucru m-a șocat, eu respect bătrânii și sunt de părere că la 74 de ani, oamenii ar trebui să se bucure cel puțin de odihnă. Au muncit destul, de aceea m-am oferit să îi ofer banii de pastile măcar pentru o lună.

Răspunsul ei a fost ca o palmă, venită pe neașteptate de nicăieri.

-Păstrează-ți banii copile! Tu ai mai mare nevoie de ei! Eu mă descurc așa cum știu eu mai bine.

(Adevărul este că nu m-am gândit niciodată, cât bine aș putea face oamenilor din jurul meu, cu banii pe care îi cheltui pe lucruri inutile sau prin cluburi cu tot felul de prieteni dubioși).

Eventual am convins-o să ia banii și am fost extrem de mulțumit de ispravă. Între timp a apărut o studentă cochetă, care a vrut să cumpere un buchet de flori. Un pic indiscretă, i-a întins femeii o bancnotă de 50 de lei, crezând că bătrâna deține vreun fel de florărie ilegală și că ar avea să ii dea rest. Am izbucnit într-un râs haotic, după care m-am oferit să ii cumpăr eu buchetul de flori. Am fost totuși impresionat de faptul că aprecia lucrurile simple. De regulă prințesele așteaptă ca făt-frumos să cumpere florile din vreun loc exclusivist, ca mai apoi să posteze o poză pe insta, neapărat urmată de #lovemylife #bby #blessed.

În cele cinci ore petrecute alături de doamna Iustina, am învățat foarte multe despre declinul florăreselor tradiționale, despre felul în care am ajuns să schimbăm sensul expresiei „Gestul contează!” și despre concepția proastă a oamenilor despre ce înseamnă sa fii util societății.

Dacă vreodată simți nevoia de a cumpăra un buchet de flori iubitei, uită pentru un moment de frumusețea trandafirilor crescuți forțat! Mergi in față la Sora, unde o să te aștepte o bătrânică mereu zâmbitoare. Prețul unui buchet de flori e de 10 lei, dar povestea din spatele acelui buchet, o să topească orice inima de gheață! Crede-mă pe cuvânt! (După care poți să îți duci prințesa la NOA să pună și ea ceva poze de „calitate”).

Cam atât aș putea să povestesc din acea lună minunată, petrecută în România.

Dacă ți-a plăcut acest articol, nu uita să dai un like. Iar ca de fiecare dată, îți mulțumesc dacă ai avut răbdare până la final!

 

Semnat: Alex Flutur

Share this article!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *